De la cold cream la cloud cream: cum am învățat să construim o cremă cosmetică

Deschidem un borcan de cremă, luăm puțin produs pe deget și ni se pare cel mai firesc lucru din lume.

O cremă albă, omogenă, care se întinde ușor pe piele.

Poate fi mai densă sau mai fluidă.

Poate avea o textură bogată sau una aproape aerată.

Și poate conține ingrediente despre care citim frecvent pe ambalaj: ceramide, peptide, orez, propolis, acid hialuronic.

Dar toate acestea trebuie să existe într-o formulă care să rămână stabilă, să poată fi păstrată în siguranță și să se simtă plăcut pe piele.

Iar acest lucru este mult mai complicat decât pare.

Pentru că una dintre componentele principale ale multor creme este apa.

Cealaltă este reprezentată de substanțe care se comportă mai degrabă ca uleiurile.

Iar apa și uleiul, după cum știm, nu prea vor să rămână împreună.

Atunci cum am ajuns la crema cosmetică modernă?

🌿 Înainte de creme au fost uleiurile, grăsimile și cerurile

Oamenii folosesc de mii de ani diferite substanțe pentru a proteja, îngriji sau înfrumuseța pielea.

Uleiuri vegetale.

Grăsimi animale.

Ceruri.

Rășini.

Uneori amestecate cu pigmenți, plante sau alte ingrediente.

Din punct de vedere al formulării, produsele care conțin numai componente uleioase sunt însă relativ simple.

Lucrurile devin mult mai interesante atunci când încercăm să introducem și apă.

Pentru că acum trebuie să rezolvăm o problemă: cum facem ca două faze care în mod normal se separă să rămână împreună?

🫙 Cold cream: o idee veche de aproape două milenii

Una dintre cele mai vechi formule care ne apropie de ceea ce numim astăzi „cremă” este asociată cu medicul grec Galen din Pergam, care a trăit în secolul al II-lea e.n..

Formula cunoscută ulterior sub numele de Ceratum Galeni combina ceară, ulei și apă.

Referințe la preparatul lui Galen apar în texte medicale timp de secole, iar principiul formulei a supraviețuit în ceea ce avea să fie cunoscut în eopca modernă drept cold cream.

Denumirea este probabil legată de senzația răcoroasă produsă pe piele pe măsură ce o parte din apă se evaporă.

Importantă pentru povestea noastră nu este însă rețeta exactă.

Este ideea din spatele ei: apa și substanțele grase puteau fi aduse împreună într-un produs care putea fi aplicat pe piele.

Astăzi numim un asemenea sistem emulsie.

🧪 O cremă este, de multe ori, o emulsie

În forma cea mai simplificată, putem avea două tipuri principale.

Într-o emulsie ulei-în-apă, mici picături de ulei sunt dispersate într-o fază apoasă.

Într-o emulsie apă-în-ulei, situația este inversă: picăturile de apă sunt dispersate într-o fază uleioasă.

Dar simplul fapt că amestecăm energic apă și ulei nu înseamnă că am obținut o cremă stabilă.

Lăsate singure, cele două tind să se separe din nou.

De aceea avem nevoie de emulsifianți (emulgatori) – ingrediente care ajută cele două faze să rămână împreună.

De-a lungul timpului, dezvoltarea unor emulsifianți tot mai bine controlați a permis obținerea unor creme mai stabile, mai elegante și mai ușor de produs în mod constant.

Și crema a început să se îndepărteze tot mai mult de vechile amestecuri de uleiuri și ceruri.

🏭 Crema intră în era industrială

Secolele XIX și XX schimbă radical această poveste.

Industria chimică pune la dispoziția formulatorilor materii prime noi, cu proprietăți mai constante și mai predictibile.

Un exemplu important este petrolatumul.

În 1872, chimistul american Robert Chesebrough breveta petroleum jelly sub numele Vaseline.

Petrolatumul și, ulterior, uleiurile minerale aveau câteva avantaje importante pentru formulare: erau stabile, eficiente ca emolienți și ocluzivi și mult mai puțin predispuse la oxidare decât multe uleiuri vegetale.

Am discutat deja pe larg despre ele într-un articol dedicat în cadrul acestei serii.

Aici ne interesează însă altceva.

Apariția unor asemenea materii prime le oferea formulatorilor posibilitatea de a construi produse mai stabile și mai reproductibile.

Un produs cosmetic începea să nu mai fie doar o rețetă.

Începea să devină o formulă proiectată.

🦠 Dar apa aduce cu ea o altă problemă

Apa face posibile texturi foarte plăcute și permite introducerea multor ingrediente hidrofile.

Dar creează și un mediu în care se pot dezvolta microorganisme.

O cremă trebuie să reziste luni (poate chiar ani) după ce a fost produsă și mai multe luni după ce a fost deschisă.

Deschidem recipientul.

Introducem degetele în borcan.

Produsul intră în contact cu aerul și cu mediul înconjurător.

De aceea, dezvoltarea cosmeticelor cu multă apă a mers inevitabil împreună cu dezvoltarea sistemelor de conservare.

Printre conservanții utilizați astăzi se află și phenoxyethanolul, despre care am discutat într-un articol anterior.

Rolul conservantului poate fi puțin spectaculos pe ambalaj.

Dar fără un sistem de conservare adecvat, multe dintre formulele cosmetice pe care le folosim astăzi nu ar putea exista în siguranță în forma în care le cunoaștem.

🧴 Apoi am început să controlăm textura

O altă schimbare importantă a fost apariția ingredientelor care permit controlarea foarte precisă a consistenței unui produs.

Aici intră și carbomerii.

Cantități relativ mici din asemenea polimeri pot transforma o formulă foarte fluidă într-un gel sau într-o cremă cu o anumită consistență.

Pot ajuta la stabilizarea formulei.

Pot menține anumite ingrediente dispersate.

Și permit crearea unor texturi care ar fi fost dificil de obținut doar cu uleiuri, ceruri și emulsifianți tradiționali.

Din nou, carbomerul nu este ingredientul pe care îl vedem de obicei scris cu litere mari pe ambalaj.

Dar este unul dintre acele ingrediente care ne arată cât de mult din cosmetica modernă se întâmplă în spatele ingredientului-vedetă.

✨ Și crema trebuia să se simtă bine pe piele

Începând cu anii 1950, siliconii au început să fie utilizați în produsele de îngrijire personală.

Ei ofereau ceva ce devenea din ce în ce mai important: senzorialitatea.

Felul în care crema alunecă pe piele.

Cât de ușor se întinde.

Dacă lasă o senzație grasă sau una catifelată.

Dacă formează un film greu sau unul aproape imperceptibil.

Siliconii, esterii moderni și noile sisteme de emulsifiere au permis treptat separarea unei idei care multă vreme păruse aproape intuitivă:

o cremă eficientă nu trebuie neapărat să fie o cremă grea.

Și aici începem să ne apropiem de cosmeticele pe care le folosim astăzi.

🔬 Crema devine o construcție tehnologică

Dacă privim acum o listă INCI, este ușor să ne atragă atenția ingredientele cunoscute.

Propolis.

Orez.

Peptide.

Ceramide.

Extracte vegetale.

Dar între ele găsim apă, glicerină, emulsifianți, alcooli grași, siliconi, polimeri, emolienți și conservanți.

Uneori avem impresia că acestea sunt doar ingredientele „din jurul” celor importante.

În realitate, ele sunt cele care construiesc produsul.

Fac posibilă emulsia.

Îi dau consistența.

Împiedică separarea.

O protejează de contaminarea microbiană.

Determină cât de ușor se întinde și ce senzație lasă pe piele.

Iar odată ce industria cosmetică a învățat să controleze toate aceste lucruri, a devenit posibil următorul pas.

Să nu ne mai întrebăm doar:

Cum construim o cremă stabilă?

Ci:

Ce putem face cu ea pentru piele?

În partea a doua vom vedea cum am trecut de la formule relativ simple, bazate pe apă, uleiuri și ceruri, la creme care combină mai multe mecanisme de hidratare, ingrediente care susțin bariera pielii și tehnologii care permit ca toate acestea să existe într-o textură atât de ușoară încât uneori pare aproape un nor.

De la cold cream la cloud cream.

📷 Imaginea reprezentativă am creat-o special pentru acest articol cu ajutorul Leonardo AI.