Nu-i știm povestea

Când întâlnim pentru prima dată un om, în câteva minute, știm deja cine e – așa ne imaginăm. Uneori sunt suficiente câteva secunde.

Cum arată. Cum vorbește. Cum este îmbrăcat. Ce vârstă are. Poate observăm o dizabilitate. Poate aflăm cu ce se ocupă, ce familie are sau că are o problemă de sănătate sau o provocare la job. Și începem să completăm singuri restul. Facem asta cu toții.

Avem propriile experiențe, convingeri și repere. Lucruri învățate în familie, la școală, în comunitățile în care am trăit. Toate construiesc felul în care îi vedem pe ceilalți.

Doar că omul din fața noastră poate avea o poveste cu totul diferită de cea pe care ne-am imaginat-o noi.

Un diagnostic ne spune ceva despre sănătatea lui, dar nu ne spune cum arată viața lui. O dizabilitate nu ne spune ce poate sau ce nu poate. O familie care nu seamănă cu a noastră nu ne spune câtă grijă, siguranță sau iubire există între oamenii aceia.

Dacă noi putem intra fără probleme într-o clădire, participa la un curs sau înțelege o informație, nu înseamnă că pentru toată lumea este la fel de simplu.

Pare evident. Și totuși, de câte ori nu presupunem că știm? Că știm ce poate un om. Că știm ce simte. Că știm de ce are nevoie. Uneori că știm ce este mai bine pentru el.

Incluziunea începe și aici. Atunci când acceptăm că s-ar putea să nu știm.

Putem întreba în loc să presupunem. Putem asculta în loc să tragem concluzii.
Putem încerca să înțelegem fără să ne așteptăm ca experiența celuilalt să semene cu a noastră.

Nu trebuie să știm povestea fiecărui om pe care îl întâlnim.

Dar hai să nu o scriem noi în locul lui.

Poate că data viitoare când avem impresia că știm deja cine este omul din fața noastră, merită să ne oprim o secundă.

Pentru că vedem doar o parte. Și deseori prea mult rămâne nevăzut.

Nu-i știm povestea.